Valiza

Eu mută, nemișcată

Tu-n jurul meu făcând bagaje

Cutremure, tsunami

Indiferentă-ți par la suprafață.

 

Ai zis că vei pleca

sau ai tăcut:

Dar într-o seară,

Valiza îți era plină.

O pernă

O periuță, una, rămasă-n baie

Și ai stins becul,

Se-aude ușa

Nespus a rămas –

Un La revedere.

 

 

Anunțuri

Vine!

dsc_1016Pași greoi, rari și lungi se auzeau în depărtare sau doar o iluzie în mintea mea – vine!

Ea niciodată nu-și făcea anunțată vizita; nu știa de telefon, sms, mail sau mesaj pe facebook. Ai crede că e de modă veche și ai aștepta măcar o scrisoare, o telegramă…nu! Nu zicea nimic, te lăsa cu ale tale și pe când să o uiți de tot – era deja în prag. Așa ca un cumătru din Moldova care poate veni oricând și tu trebuie să lași toate treburile ca să-l poftești la masă sau direct în beci, doar ești din neam de ospitalieri.

Nu voiam să fiu drăguță și să o fac pe gazda indeală, dar cum puteam să protestez?! Ea nu mă întreba și oricum avea cheile de la casă. Nu bătea la ușă, dădea buzna peste tine și uite așa erai pus in fața faptului împlinit. Își trăgea scaunul în fața ta ca să te privească direct în ochi și să dezgroape cele mai adânci temeri.

…Și atunci se făcea liniște – trăgeam draperiile, stingeam focul și închideam muzica, nici măcar o lumânare. Ea lua stăpânire, stăpânire peste sufletul meu. Singurătatea. Înserare.

Timpul se oprea în loc într-o clepsidră stricată – lungi frământări.  Până reușeam să ne obișnuim una cu cealată. Cine mă oprea să-mi deschid geamurile, să aprind o lumânare, să pun muzică și să dansez?! Chiar dacă ea era la mine.

În fața unei fântâni

Vei privi ca-ntr-o fântână. Goală e, plină? Te vei apropia de colac, aplecat peste – beznă.

Și ți-e sete…sau poate nu. În funcție de răspuns vei căuta funia, cumpăna sau vei alege să pleci. Dacă a secat? Dacă apa e prea sărată?  Scurtă funia, ciuruită găleata?

Poate sunt fântâni mai frumoase în apropiere, mai curate, mai pline, cu apă mai dulce. Sau vei rămâne din incertitudine. Dacă nu mai e strop la rază de câțiva ani și tu cu frica de pustiu?

Vei afunda găleata și surprinzător, o vei scoate plină…dar nu ți-e sete și vei da cu piciorul…iar în urma ta un însetat va găsi doar mâl.

Cu liftul

…acel  moment în care știi  –  inevitabilul e la un pas distanță, iar tu tocmai ai pășit în gol. 

Ușile s-au deschis pentru a nu știu câta oară ca să lase loc unei panorame asupra împrejurimilor. Cine se mai uita? În aer mirosea a ploaie, a timp mohorât și  umezeală cu sărut de sepie – ti-e invadat tot corpul. Ei mi-au spus că, Franța  are ierni  blânde și că nu am nevoie de haine groase, eu am anticipat căminele lor la fel de călduroase ca ale noastre.  Și uite-mă cum înghețam: pe stradă, la facultate, în sala de mese, în duș, înghețam sub plapumă. Mă culcam înghețată și mă trezeam la fel, cu siguranță vesticii ăștia au o altă definiție a energiei termice. Nu mai văzusem soare de zile bune – același cer inexistent într-o nuanță ușoară de gri, care apăsa pe zi ce trece tot mai mult pe umeri. Aceeași stropi mărunți, dispersați la distanțe calculate riguros, matematic. Nu trebuia să cauți mult ca să găsești depresia prin aceste locuri, zic și eu, oricum imi era bine.

Acum, poate pentru prima dată, nu mă gândeam la frig – adrenalină în toți porii. ”Închideți ușile, nu mai vreau să văd nimic”, striga cineva alergând înauntrul meu; afară eram înlemnită. Nici o mișcare, nici un sunet printre zecile de țipete, doar mă țineam de prima mână întâlnită în cale. Ochii strânși în cute la fel ca cei a unui copil care se preface că doarme. Resemnare?!

Ușile s-au închis și au adus cu ele bezna, știam ce va urma. Să număr până la 3? Am înghițit în sec și am așteptat căderea. Un drum spe infinit pe care-l mai făcusem deja de câteva ori. Înăuntrul meu cineva alerga, bătea cu pumnii ca să iasă afară – Nu mai vreau. Ajunge! Oare asta să fie moartea? Aruncat într-un hău fără de capăt? Așa voi sfârși?

Așa am experimentat pentru prima dată căderea liberă la Disneyland, pentru prima și ultima dată, sper. Deși știam că e doar o poveste, un context creat pentru a aduce profit, că e doar o iluzie – am mulțumit sincer că eram în viață.

Înăuntrul meu sunt multe hăuri, aparent fără de fund; umede și negre. E locul de joacă preferat al minții, pentru că îi place să creeze contexte astfel încât eu, atrasă de poveste și trend să îmbrățișez căderea liberă. Înăuntrul meu cineva bătea la uși, țipa și dădea din picioare – afară stăteamcadere-libera1-300x225 nemișcată. Mintea jubilează.

Stau la etajul 5 și rar  cobor cu liftul. De ce nu aș face câțiva pași sănătoși de dimineață?  Întotdeauna mi s-a parut o insultă la adresa corpului alegerea liftului în detrimentul scărilor.

Înăuntrul meu am început să construiesc o scară, poate coborârile vor fi mai suportabile și variațiile de nivel mai mici. Să cobor în ritmul meu, ori de câte ori mă va doborî mintea. Și cine știe ce e la capătul hăului? Poate doar o ușă spre lume?! Pe care cineva o deschide, apoi o închide când se întoarce seara acasă.

 

Se întâmplă să pierdem ceva

MiscareUneori se întâmplă să pierdem câte ceva.

Pe la 3 ani eu și Alisa rătăceam nasturii bunicii (de fapt și pe la 4 ani, la 5 tot așa făceam). Bunica avea  o cutie de conserve in care păstra nasturii adunați de la haine vechi, nefolositoare. Hainele le tăia în fîșii înguste pe care le numeam cordele; numai că nu le foloseam la înfrumusețarea părului ci pentru a lega via, roșii sau castraveți. Anume acea cutie cu nasturi era cea mai dorită jucărie, urmărită și împrăștiată în casă, în iarba deasă din curte, în zarzavat.. noi, doi complici, unul bălai și altul brun, am eliberat din prinsoarea cutiei sute de nasturi.

Apoi am pierdut creioane colorate, pixuri, caiete și uneori tema pentru acasă (care se lăsa cu urme mai grave – câte un calificativ scris cu negru în agendă). Acum îmi dau seama că printre acele creioane uitate undeva a rămas și inocența mea.

Am mai pierdut cercei, inele, cursuri, acte și de la o mutare la alta, atâtea obiecte mici de care nici nu îmi mai amintesc. O dată am uitat într-un autobus niște substanțe mai periculoase; am coborât în stație, iar ele duse au fost fără să le cunosc finalitatea.

Am irosit timp prețios și în loc ca să îmi cos buzunarele să nu mai curgă nimic din ele, în loc să leg ce e important de mine, să lipesc, eu am început să am pierderi substanțiale. Ocazii, sentimente, emoții și oameni. Oameni, ah, oameni,  ne-am îndepărtat unii de alții și asta chiar doare. Aș putea zice că la pierdutul de oameni sunt un campion și spre deosebire de vreun creion roșu prăfuit în timp, omul respectiv îl voi căuta mereu undeva în ființa mea – o lipsă. Dar asta e altă poveste.

Voiam să vă zic altceva, despre o altă pierdere pe care am conștientizat-o de curând, și iar m-am luat cu vorba. Poate am uitat-o la birou, printre zeci de hârtii și a fost aruncată la reciclat. Sau printre cearșafuri după o zi lungă. Pe la medici când mi-am văzut rezultatele analizelor și m-am întunecat. În golul rece de lângă mine când nu e nimeni alături.  În rutina grea și într-un fel de nu mai vreau nimic am lăsat eu pofta de viață. Și nu e bine.

Am hotărât să o recuperez pentru că îmi este vitală. De asta încerc să zâmbesc mai des, să dansez și să rătăcesc mult pe străzi atingând ușor vântul și vreo frunză răsărită în cale. Să mă bucur de lucrurile mici și să accept ce mi se întâmplă. Nu îmi reușește întotdeauna și de asta, printre dosarele de la birou, printre bagajele unui om drag, în agitația unei noi încercări, eu mă dezic ușor de pofta de viață. Apoi fac călătorii lungi pentru a o recupera.

 

 

E liniște

silenceAcolo se lăsă liniștea. Unde nu e loc, nici timp, nici om…Nu poate fi definit sau palpat, dar totuși ieri temut și evitat. Pentru că ploua ades. Pentru că nori negri și fulgere. Pentru că zgomote necunoscute, agitație și frică.  Pentru că nu mă simțeam acasă. Pentru că  era sau prea plin sau prea gol. Prea mulți necunoscuți sau prea nimeni. Pentru că țineam pensula în mână și o băgam în vopsea neagră.

Pentru că mă simțeam singur deși eram cu mine. Pentru că refuzam să descopăr, să hoinăresc, să înțeleg, deși voiam să fac înconjorul lumii. Ce-ar fi să încep de aproape? Ce-ar fi să fac din acolo un aici  confortabil.

Și am înțeles că așa nu se mai poate – mi-am scos din cuști monstruleții și i-am lăsat să dea năvala. Cât de înspăimântător poate fi oare?

Acum stăm împreună; mai arată câte un dinte, își mai scot o gheară, poate mai urlă, dar…uneori se lasă liniștea. Așa încât pot auzi frunze aurii căzând peste suflet și flori răsărind de sub ierni infinite. Și plouă, fulgeră, mai fac gălăgie vecinii, mai câte o boală, un bagaj de plecare. Și fiind toate la fel, fiind toate circulare, sunt totuși diferite. E liniște.

Să nu-mi spuneți

blogNu mai reușisem să scriu demult. Nici nu am depus efort pentru asta, evitam să iau creionul în mână de parcă ar fi fost un obiect uitat în timp. De parcă după ce mâncând o viață cu bețișoare chinezești, nu-mi mai serveau la nimic. Trecusem la supe.

Și cine a spus că ar trebui să scriu? Să fac fotografii? Să-mi umplu golurile cu artă și natură? Și cine a spus că aș avea gram de pricepere la asta?! Nimeni. Poate sunt doar acel copil care desenează o balerină când este întrebat ce vrea să se facă când va fi mare. Poate ar fi timpul să mă aliniez la standardele binecunoscute de maturitate.  Însă sufletul nu mă lasă, el cere ceva. Mă arunc să îi ofer, dar nu știu ce.

Ce culoare are? Să fie atât de diferite și izbitor de asemănătoare, de la un suflet la altul.  E galben spre portocaliu în îmbrățișare, doar se cufundă în soare. O fi roșu de emoție sau poate de dragoste. Albastru, păstrând distanța, sau e culoarea lui preferată?! E transparent de sincer  și alb în a lui inocență. E verde pentru că iubește hoinăreala pe dealuri. E unic și la fel; trecut prin aceeași pensulă, parte dintr-o singură paletă.

Sper că în al meu e toamnă. Și dacă nu e așa. vă rog frumos să nu-mi spuneți – lăsați-mă în propria mințire.