aburi

fragmente

…Miezul nopții mă găsește deasupra unei cratițe aburinde plină cu romaniță (romanița este mușețel, dar parcă sună mai dulce la feminin, când o numesc la fel ca în copilărie) și ulei esențial de lavandă. Cratița stă în fața mea pe un scaun, iar deasupra am o plapumă luată în grabă de pe pat. Îmi țin fața la câțiva centimetri desupra cratiței, sorbând din aburi, cu frică să nu evadeze cumva printr-un spațiu neumplut de plapumă.

Plapuma. Sub plapumă timpul se oprește în loc, dispare. Am avut cam des în ultima perioadă, această senzație de spațiu întins, plutind undeva, în atemporalitate. Nu mai e ora 12  și nu mai începe un alt an de viața mea de adult care se vrea responsabil, ci sunt copil doborât de răceală. Tata vrea să mă convingă să stau măcar un pic deasupra castronului cu apă clocotindă, iar eu nu suport acea senzație. Îmi pune un cearceaf mare peste cap –  n-am de ales, respir adânc și închid ochii.

Ochii. Azi dimineață m-am trezit cu durerea de gât mai puternică decât ieri și cu o senzație de amețeală. Se pare că, pierd lupta cu răceala. Era și timpul, îmi zic. După ce atâțea colegi de birou s-au îmbolnăvit și am respirat așa, același aer condiționat, ore și zile. Era si timpul, dar chiar acum?! Serios?! Mâine e ziua mea, Alisa e pe drum, iar eu tot mai răcită pe minut ce trece.  Nu mă las bătută. Îmi scot toate armele: câțiva litri de ceai de ghimbir, miere, lămâi, cătină, pastile din ierburi, vitamina C, apă cu sare, chiar și Paracetamol. Îmi amintesc de primul remediu pe care l-am cunoscut – inhalația și scotocesc în dulap după un pumn de romaniță. Ora 12 mă găsește deasupra castronului și deși mă simt tot mai slăbită, încă sper să fiu ca nouă la 8 dimineața. La mulți ani mie!

La mulți ani mie…mă rog. Când a trecut acest an?! Și ce greu a fost. Când mă vei întreba ce vârstă am, nu voi ști. Voi pluti într-o stare de visare, incapabilă să găsesc un răspuns, să te găsesc. Voi fi așa ca în fotografia veche, stând la mama în brațe și îți voi întinde timidă 2 degete. Sau voi spune mândră că merg la școală. Atunci 7? Nu, am 6 ani…sau 14…sau 18, cu bagajul în spate. Poate am 50 și sunt echilibrată și liniștită. Poate mă voi sprijini într-un baston – mulți ani am, maică. Nici eu nu mai știu. Toate vârstele mi se învârt în castron, trăite și netrăite, toate sunt în mine. Eu sunt toate. Câți ani am?! Întreabă-mă ceva mai simplu.

 

Reclame

Făr’ de rimă

 

***

Eu mută, nemișcată

Tu-n jurul meu făcând bagaje

Cutremure, tsunami

Indiferentă-ți par la suprafață.

Ai zis că vei pleca

sau ai tăcut:

Dar într-o seară,

Valiza îți era plină.

O pernă

O periuță, una, rămasă-n baie

Și ai stins becul,

Se-aude ușa

Nespus a rămas –

Un La revedere.

***

Ades ies din casă îmbrăcată nepotrivit:
În zile înnorate fără umbrelă,
Să plouă flămând peste mine.
Mi-e frig de la prea mult soare
În dimineți de vară,
Iar monotonia iernii mă inspiră
Să pun un pic de culoare!

Azi am căutat plictisită-n dulap
Și-am găsit doar melancolie,
Am scos-o afară și spre surprinderea mea
Mă încadram perfect în decor – e toamnă.

***

Nu picioarele ce se împleticesc în neascultare
Nici mâna care cade timid pe al tău umăr,
mișcări învățate și pași măsurați cu strictețe.
Aceste tocuri prea subțiri pentru a mea nesiguranță
sau fusta ce devine brusc mult mai scurtă.
Nici frica de a greși
Gândurile sau ritmul.
Nimic din toate astea –
Îmi dansez sufletul. Cu totul.

***

De 5 zile dorm cu fereastra deschisă:
Am cules flori,
Am curățat mobila,
Am spălat toate hainele,
Acum aprind o țigară
Deși nu fumez…

Nu mai pot alunga mirosul de toamnă
Și visez cum îmi cad frunze.

***

Dacă vrei să doară mai tare –

Lovește acum

în miez de toamnă.

Sunt capabilă să simt:

Telefonul ce nu sună

și bobul de mazăre,

pași de fantome

jucându-se cu inima-mi înghețată.

Te aștept lângă ziduri

Azi trează de atâta frig,

Poate vei prăbuși  ceva

Ca printre ruine

S-aud cât de liber e vântul.

***

In tălpi-mi cresc flori
și mă doare.
Îmi pui aripi
și mă doare.
Îmi dai, tu-mi dai
necontenit.
Dar eu nu știu:
că-mi cresc flori,
că-mi pui aripi,
că-mi dai la nesfârșit,
Știu doar că pleci –
și doare.

***

Când te-ai mutat pe strada mea,
Eram atât de săracă încât:
mă chemai la tine în grădină
ca să-mi umpli poala cu fructe,
cu pâine…și stele.
Iar în seri lungi de iarnă
îmi povesteai:
cum se sădește un pom
cum se așteaptă, cum se udă
și apoi se culeg roadele…
cum se plantează în suflet stele –
Lecția mea de magie.
Apoi ai dispărut neașteptat
de parcă te-am visat.
Nu mai am nici fructe, nici pâine, nici stele
doar amintirea acelor seri lungi.
Oare o să fiu capabilă să presor magie
Să am răbdare să crească
să am grijă de ea
și apoi să nu irosesc roadele,
de una singură?!

***

Atât de puternică încât:
Te-ar ține oricând de mână,
cu cealaltă ștergându-și pe-ascuns
propria lacrimă.

Atât de puternică încât:
E capabilă să ofere orice
pentru familia ei, pentru căminul ei
Și când cu adevărat înflorește –
familia ei, căminul ei
e lumea toată.
Atât de puternică încât:
Își explorează neincetat feminitatea
astfel crește bărbați adevărați,
lângă care poate fi femeie
autentică.
Iar seara
după ce a alergat, a construit și alinat
cu plase în mâini și tocuri în picioare
Să se poată întoarce acasă
și să-ți sară brațe
copilă.
Să poată să te strângă tare
de frica unui pâianjen…
Nu va fi mai puțin puternică atunci,
Dimpotrivă, mai curajoasă ca niciodată
când e vulnerabilă,
reușind să-și deschidă sufletul
și să-ți arate că se teme.

***

Nu credeam c-o să învăț vreodată
din atâtea contradicții
Și situații aflate la poluri opuse
ale înțelegerii.
Că voi întâlni oameni atât de diferiți
Intre ei și de mine,
Că mă voi păzi de multe pietre ce cad
Ca mai apoi sa fiu prinsa sofisticat
In mintea mea.
că, ieri ce era certitudine
Azi poate deveni frumoasa minciuna.
Voi face călătorii lungi spre fiinta mea
Pentru a descoperi adevărul târziu
Acolo de unde plecasem.
Că voi dansa
desi mi-e frica de ochi și luare de mana
Că voi escalada vârfuri
Deși nu pot privi în gol…
Și voi crede de atâtea ori că m-am găsit
Apoi să îmi dau drumul iar
Și să alerg după mine.

***

trag aer în piept…
lasă-mă să fiu fragilă
poate jucăușă,
cu capul în nori sau
strâns la pieptul tău…
și ochii închiși.
Nu mă mai gândesc la nimic –
atunci încep să dansez
nu știu când am învățat și de unde
cred că era în mine
dintotdeauna.

***
Ciclul de viață al fluturelui presupune:
O larva care se transformă în pupă
Și, la momentul potrivit –
în fluture.
Unii fluturi sunt trași prea devreme,
Dureros scoși din pupa vieții
și intr-o metamorfoză prematură
Aruncați spre zbor.
Oare nu se puteau deplasa altfel?!
Mergând, alergând sau înotând
Le era prea greoi aerul planetei
Sau ireal coloritul aripilor?
Poate cineva afirmă acum:
Ce fluture minunat ne-a invadat Cerul
Iar pe Pământ – lacrimi.

***

E toamna nebun de frumoasa in mine
așa încât,
Sunt incapabila a surprinde
pașii frunzelor spre pământ,
Prin culori, versuri sau fotografie…
Pot doar sa privesc –
Cel mai curajos act artistic.
Dimineața când mă vei găsi adormită așa
Te rog nu mătura
Nu incerca sa umbrești armonia-mi,
nu mă trezi
Ia un loc lângă mine
…și privește.

***

Trenul ăsta e de neoprit,
degeaba strig:
Deschideți ușa!
Vreau să îmi trag sufletul…
Vreau să opresc într-un loc necunoscut
unde nu există timp,
alarme sau rezoluții.
Nici bifă.
Să stau și să privesc
cum curge iarna
și liniștea-n mine.
Tot nu vrei s-oprești?!
Deschide-mi un geam –
ianuarie.

Valiza

Eu mută, nemișcată

Tu-n jurul meu făcând bagaje

Cutremure, tsunami

Indiferentă-ți par la suprafață.

 

Ai zis că vei pleca

sau ai tăcut:

Dar într-o seară,

Valiza îți era plină.

O pernă

O periuță, una, rămasă-n baie

Și ai stins becul,

Se-aude ușa

Nespus a rămas –

Un La revedere.

 

 

Vine!

Pași greoi, rari și lungi se auzeau în depărtare sau doar o iluzie în mintea mea – vine!

Ea niciodată nu-și făcea anunțată vizita; nu știa de telefon, sms, mail sau mesaj pe facebook. Ai crede că e de modă veche și ai aștepta măcar o scrisoare, o telegramă…nu! Nu zicea nimic, te lăsa cu ale tale și pe când să o uiți de tot – era deja în prag. Așa ca un cumătru din Moldova care poate veni oricând și tu trebuie să lași toate treburile ca să-l poftești la masă sau direct în beci, doar ești din neam de ospitalieri.

Nu voiam să fiu drăguță și să o fac pe gazda indeală, dar cum puteam să protestez?! Ea nu mă întreba și oricum avea cheile de la casă. Nu bătea la ușă, dădea buzna peste tine și uite așa erai pus in fața faptului împlinit. Își trăgea scaunul în fața ta ca să te privească direct în ochi și să dezgroape cele mai adânci temeri.

…Și atunci se făcea liniște – trăgeam draperiile, stingeam focul și închideam muzica, nici măcar o lumânare. Ea lua stăpânire, stăpânire peste sufletul meu. Singurătatea. Înserare.

Timpul se oprea în loc într-o clepsidră stricată – lungi frământări.  Până reușeam să ne obișnuim una cu cealată. Cine mă oprea să-mi deschid geamurile, să aprind o lumânare, să pun muzică și să dansez?! Chiar dacă ea era la mine.

În fața unei fântâni

Vei privi ca-ntr-o fântână. Goală e, plină? Te vei apropia de colac, aplecat peste – beznă.

Și ți-e sete…sau poate nu. În funcție de răspuns vei căuta funia, cumpăna sau vei alege să pleci. Dacă a secat? Dacă apa e prea sărată?  Scurtă funia, ciuruită găleata?

Poate sunt fântâni mai frumoase în apropiere, mai curate, mai pline, cu apă mai dulce. Sau vei rămâne din incertitudine. Dacă nu mai e strop la rază de câțiva ani și tu cu frica de pustiu?

Vei afunda găleata și surprinzător, o vei scoate plină…dar nu ți-e sete și vei da cu piciorul…iar în urma ta un însetat va găsi doar mâl.

Cu liftul

…acel  moment în care știi  –  inevitabilul e la un pas distanță, iar tu tocmai ai pășit în gol. 

Ușile s-au deschis pentru a nu știu câta oară ca să lase loc unei panorame asupra împrejurimilor. Cine se mai uita? În aer mirosea a ploaie, a timp mohorât și  umezeală cu sărut de sepie – ti-e invadat tot corpul. Ei mi-au spus că, Franța  are ierni  blânde și că nu am nevoie de haine groase, eu am anticipat căminele lor la fel de călduroase ca ale noastre.  Și uite-mă cum înghețam: pe stradă, la facultate, în sala de mese, în duș, înghețam sub plapumă. Mă culcam înghețată și mă trezeam la fel, cu siguranță vesticii ăștia au o altă definiție a energiei termice. Nu mai văzusem soare de zile bune – același cer inexistent într-o nuanță ușoară de gri, care apăsa pe zi ce trece tot mai mult pe umeri. Aceeași stropi mărunți, dispersați la distanțe calculate riguros, matematic. Nu trebuia să cauți mult ca să găsești depresia prin aceste locuri, zic și eu, oricum imi era bine.

Acum, poate pentru prima dată, nu mă gândeam la frig – adrenalină în toți porii. ”Închideți ușile, nu mai vreau să văd nimic”, striga cineva alergând înauntrul meu; afară eram înlemnită. Nici o mișcare, nici un sunet printre zecile de țipete, doar mă țineam de prima mână întâlnită în cale. Ochii strânși în cute la fel ca cei a unui copil care se preface că doarme. Resemnare?!

Ușile s-au închis și au adus cu ele bezna, știam ce va urma. Să număr până la 3? Am înghițit în sec și am așteptat căderea. Un drum spe infinit pe care-l mai făcusem deja de câteva ori. Înăuntrul meu cineva alerga, bătea cu pumnii ca să iasă afară – Nu mai vreau. Ajunge! Oare asta să fie moartea? Aruncat într-un hău fără de capăt? Așa voi sfârși?

Așa am experimentat pentru prima dată căderea liberă la Disneyland, pentru prima și ultima dată, sper. Deși știam că e doar o poveste, un context creat pentru a aduce profit, că e doar o iluzie – am mulțumit sincer că eram în viață.

Înăuntrul meu sunt multe hăuri, aparent fără de fund; umede și negre. E locul de joacă preferat al minții, pentru că îi place să creeze contexte astfel încât eu, atrasă de poveste și trend să îmbrățișez căderea liberă. Înăuntrul meu cineva bătea la uși, țipa și dădea din picioare – afară stăteam nemișcată. Mintea jubilează.

Stau la etajul 5 și rar  cobor cu liftul. De ce nu aș face câțiva pași sănătoși de dimineață?  Întotdeauna mi s-a parut o insultă la adresa corpului alegerea liftului în detrimentul scărilor.

Înăuntrul meu am început să construiesc o scară, poate coborârile vor fi mai suportabile și variațiile de nivel mai mici. Să cobor în ritmul meu, ori de câte ori mă va doborî mintea. Și cine știe ce e la capătul hăului? Poate doar o ușă spre lume?! Pe care cineva o deschide, apoi o închide când se întoarce seara acasă.

 

Se întâmplă să pierdem ceva

Uneori se întâmplă să pierdem câte ceva.

Pe la 3 ani eu și Alisa rătăceam nasturii bunicii (de fapt și pe la 4 ani, la 5 tot așa făceam). Bunica avea  o cutie de conserve in care păstra nasturii adunați de la haine vechi, nefolositoare. Hainele le tăia în fîșii înguste pe care le numeam cordele; numai că nu le foloseam la înfrumusețarea părului ci pentru a lega via, roșii sau castraveți. Anume acea cutie cu nasturi era cea mai dorită jucărie, urmărită și împrăștiată în casă, în iarba deasă din curte, în zarzavat.. noi, doi complici, unul bălai și altul brun, am eliberat din prinsoarea cutiei sute de nasturi.

Apoi am pierdut creioane colorate, pixuri, caiete și uneori tema pentru acasă (care se lăsa cu urme mai grave – câte un calificativ scris cu negru în agendă). Acum îmi dau seama că printre acele creioane uitate undeva a rămas și inocența mea.

Am mai pierdut cercei, inele, cursuri, acte și de la o mutare la alta, atâtea obiecte mici de care nici nu îmi mai amintesc. O dată am uitat într-un autobus niște substanțe mai periculoase; am coborât în stație, iar ele duse au fost fără să le cunosc finalitatea.

Am irosit timp prețios și în loc ca să îmi cos buzunarele să nu mai curgă nimic din ele, în loc să leg ce e important de mine, să lipesc, eu am început să am pierderi substanțiale. Ocazii, sentimente, emoții și oameni. Oameni, ah, oameni,  ne-am îndepărtat unii de alții și asta chiar doare. Aș putea zice că la pierdutul de oameni sunt un campion și spre deosebire de vreun creion roșu prăfuit în timp, omul respectiv îl voi căuta mereu undeva în ființa mea – o lipsă. Dar asta e altă poveste.

Voiam să vă zic altceva, despre o altă pierdere pe care am conștientizat-o de curând, și iar m-am luat cu vorba. Poate am uitat-o la birou, printre zeci de hârtii și a fost aruncată la reciclat. Sau printre cearșafuri după o zi lungă. Pe la medici când mi-am văzut rezultatele analizelor și m-am întunecat. În golul rece de lângă mine când nu e nimeni alături.  În rutina grea și într-un fel de nu mai vreau nimic am lăsat eu pofta de viață. Și nu e bine.

Am hotărât să o recuperez pentru că îmi este vitală. De asta încerc să zâmbesc mai des, să dansez și să rătăcesc mult pe străzi atingând ușor vântul și vreo frunză răsărită în cale. Să mă bucur de lucrurile mici și să accept ce mi se întâmplă. Nu îmi reușește întotdeauna și de asta, printre dosarele de la birou, printre bagajele unui om drag, în agitația unei noi încercări, eu mă dezic ușor de pofta de viață. Apoi fac călătorii lungi pentru a o recupera.