***
Eu mută, nemișcată
Tu-n jurul meu făcând bagaje
Cutremure, tsunami
Indiferentă-ți par la suprafață.
Ai zis că vei pleca
sau ai tăcut:
Dar într-o seară,
Valiza îți era plină.
O pernă
O periuță, una, rămasă-n baie
Și ai stins becul,
Se-aude ușa
Nespus a rămas –
Un La revedere.
***
Ades ies din casă îmbrăcată nepotrivit:
În zile înnorate fără umbrelă,
Să plouă flămând peste mine.
Mi-e frig de la prea mult soare
În dimineți de vară,
Iar monotonia iernii mă inspiră
Să pun un pic de culoare!
Azi am căutat plictisită-n dulap
Și-am găsit doar melancolie,
Am scos-o afară și spre surprinderea mea
Mă încadram perfect în decor – e toamnă.
***
Nu picioarele ce se împleticesc în neascultare
Nici mâna care cade timid pe al tău umăr,
mișcări învățate și pași măsurați cu strictețe.
Aceste tocuri prea subțiri pentru a mea nesiguranță
sau fusta ce devine brusc mult mai scurtă.
Nici frica de a greși
Gândurile sau ritmul.
Nimic din toate astea –
Îmi dansez sufletul. Cu totul.
***
De 5 zile dorm cu fereastra deschisă:
Am cules flori,
Am curățat mobila,
Am spălat toate hainele,
Acum aprind o țigară
Deși nu fumez…
Nu mai pot alunga mirosul de toamnă
Și visez cum îmi cad frunze.
***
Dacă vrei să doară mai tare –
Lovește acum
în miez de toamnă.
Sunt capabilă să simt:
Telefonul ce nu sună
și bobul de mazăre,
pași de fantome
jucându-se cu inima-mi înghețată.
Te aștept lângă ziduri
Azi trează de atâta frig,
Poate vei prăbuși ceva
Ca printre ruine
S-aud cât de liber e vântul.
***
In tălpi-mi cresc flori
și mă doare.
Îmi pui aripi
și mă doare.
Îmi dai, tu-mi dai
necontenit.
Dar eu nu știu:
că-mi cresc flori,
că-mi pui aripi,
că-mi dai la nesfârșit,
Știu doar că pleci –
și doare.
***
Când te-ai mutat pe strada mea,
Eram atât de săracă încât:
mă chemai la tine în grădină
ca să-mi umpli poala cu fructe,
cu pâine…și stele.
Iar în seri lungi de iarnă
îmi povesteai:
cum se sădește un pom
cum se așteaptă, cum se udă
și apoi se culeg roadele…
cum se plantează în suflet stele –
Lecția mea de magie.
Apoi ai dispărut neașteptat
de parcă te-am visat.
Nu mai am nici fructe, nici pâine, nici stele
doar amintirea acelor seri lungi.
Oare o să fiu capabilă să presor magie
Să am răbdare să crească
să am grijă de ea
și apoi să nu irosesc roadele,
de una singură?!
***
Atât de puternică încât:
Te-ar ține oricând de mână,
cu cealaltă ștergându-și pe-ascuns
propria lacrimă.
Atât de puternică încât:
E capabilă să ofere orice
pentru familia ei, pentru căminul ei
Și când cu adevărat înflorește –
familia ei, căminul ei
e lumea toată.
Atât de puternică încât:
Își explorează neincetat feminitatea
astfel crește bărbați adevărați,
lângă care poate fi femeie
autentică.
Iar seara
după ce a alergat, a construit și alinat
cu plase în mâini și tocuri în picioare
Să se poată întoarce acasă
și să-ți sară brațe
copilă.
Să poată să te strângă tare
de frica unui pâianjen…
Nu va fi mai puțin puternică atunci,
Dimpotrivă, mai curajoasă ca niciodată
când e vulnerabilă,
reușind să-și deschidă sufletul
și să-ți arate că se teme.
***
Nu credeam c-o să învăț vreodată
din atâtea contradicții
Și situații aflate la poluri opuse
ale înțelegerii.
Că voi întâlni oameni atât de diferiți
Intre ei și de mine,
Că mă voi păzi de multe pietre ce cad
Ca mai apoi sa fiu prinsa sofisticat
In mintea mea.
că, ieri ce era certitudine
Azi poate deveni frumoasa minciuna.
Voi face călătorii lungi spre fiinta mea
Pentru a descoperi adevărul târziu
Acolo de unde plecasem.
Că voi dansa
desi mi-e frica de ochi și luare de mana
Că voi escalada vârfuri
Deși nu pot privi în gol…
Și voi crede de atâtea ori că m-am găsit
Apoi să îmi dau drumul iar
Și să alerg după mine.
***
trag aer în piept…
lasă-mă să fiu fragilă
poate jucăușă,
cu capul în nori sau
strâns la pieptul tău…
și ochii închiși.
Nu mă mai gândesc la nimic –
atunci încep să dansez
nu știu când am învățat și de unde
cred că era în mine
dintotdeauna.
***
Ciclul de viață al fluturelui presupune:
O larva care se transformă în pupă
Și, la momentul potrivit –
în fluture.
Unii fluturi sunt trași prea devreme,
Dureros scoși din pupa vieții
și intr-o metamorfoză prematură
Aruncați spre zbor.
Oare nu se puteau deplasa altfel?!
Mergând, alergând sau înotând
Le era prea greoi aerul planetei
Sau ireal coloritul aripilor?
Poate cineva afirmă acum:
Ce fluture minunat ne-a invadat Cerul
Iar pe Pământ – lacrimi.
***
E toamna nebun de frumoasa in mine
așa încât,
Sunt incapabila a surprinde
pașii frunzelor spre pământ,
Prin culori, versuri sau fotografie…
Pot doar sa privesc –
Cel mai curajos act artistic.
Dimineața când mă vei găsi adormită așa
Te rog nu mătura
Nu incerca sa umbrești armonia-mi,
nu mă trezi
Ia un loc lângă mine
…și privește.
***
Trenul ăsta e de neoprit,
degeaba strig:
Deschideți ușa!
Vreau să îmi trag sufletul…
Vreau să opresc într-un loc necunoscut
unde nu există timp,
alarme sau rezoluții.
Nici bifă.
Să stau și să privesc
cum curge iarna
și liniștea-n mine.
Tot nu vrei s-oprești?!
Deschide-mi un geam –
ianuarie.
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...