aburi

fragmente

…Miezul nopții mă găsește deasupra unei cratițe aburinde plină cu romaniță (romanița este mușețel, dar parcă sună mai dulce la feminin, când o numesc la fel ca în copilărie) și ulei esențial de lavandă. Cratița stă în fața mea pe un scaun, iar deasupra am o plapumă luată în grabă de pe pat. Îmi țin fața la câțiva centimetri desupra cratiței, sorbând din aburi, cu frică să nu evadeze cumva printr-un spațiu neumplut de plapumă.

Plapuma. Sub plapumă timpul se oprește în loc, dispare. Am avut cam des în ultima perioadă, această senzație de spațiu întins, plutind undeva, în atemporalitate. Nu mai e ora 12  și nu mai începe un alt an de viața mea de adult care se vrea responsabil, ci sunt copil doborât de răceală. Tata vrea să mă convingă să stau măcar un pic deasupra castronului cu apă clocotindă, iar eu nu suport acea senzație. Îmi pune un cearceaf mare peste cap –  n-am de ales, respir adânc și închid ochii.

Ochii. Azi dimineață m-am trezit cu durerea de gât mai puternică decât ieri și cu o senzație de amețeală. Se pare că, pierd lupta cu răceala. Era și timpul, îmi zic. După ce atâțea colegi de birou s-au îmbolnăvit și am respirat așa, același aer condiționat, ore și zile. Era si timpul, dar chiar acum?! Serios?! Mâine e ziua mea, Alisa e pe drum, iar eu tot mai răcită pe minut ce trece.  Nu mă las bătută. Îmi scot toate armele: câțiva litri de ceai de ghimbir, miere, lămâi, cătină, pastile din ierburi, vitamina C, apă cu sare, chiar și Paracetamol. Îmi amintesc de primul remediu pe care l-am cunoscut – inhalația și scotocesc în dulap după un pumn de romaniță. Ora 12 mă găsește deasupra castronului și deși mă simt tot mai slăbită, încă sper să fiu ca nouă la 8 dimineața. La mulți ani mie!

La mulți ani mie…mă rog. Când a trecut acest an?! Și ce greu a fost. Când mă vei întreba ce vârstă am, nu voi ști. Voi pluti într-o stare de visare, incapabilă să găsesc un răspuns, să te găsesc. Voi fi așa ca în fotografia veche, stând la mama în brațe și îți voi întinde timidă 2 degete. Sau voi spune mândră că merg la școală. Atunci 7? Nu, am 6 ani…sau 14…sau 18, cu bagajul în spate. Poate am 50 și sunt echilibrată și liniștită. Poate mă voi sprijini într-un baston – mulți ani am, maică. Nici eu nu mai știu. Toate vârstele mi se învârt în castron, trăite și netrăite, toate sunt în mine. Eu sunt toate. Câți ani am?! Întreabă-mă ceva mai simplu.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s