sau dor de Franţa

Ieri vă duceam în al meu 9 ianuarie. Printr-un simplu exerciţiu logic presupunem că a urmat un 10. 10 ianuarie şi prima privelişte à la France. Toate orele de franceză din şcoală, prezentările, melodiile, povestirile, visele, da, mai ales visele – toate la un loc. Franţa era un fel de  ideal romantic  al  adolescenţei mele şi uite-mă aici! Să cred, să mă cred?! Eu în rol de motor al propriilor vise.

Despărţită de rutină, de plictiseală, de aceleaşi acţiuni uniforme ce se transformaseră în reflex, mi-am trăit noutatea experienţei. În 10 ianuarie, la ora 10 seara, am ajuns într-un oraş care urma să-şi extindă suburbiile în inima-mi. Puteam oare să ştiu atunci? Puteam şti cât îmi va lipsi şi cum îmi voi plânge oamenii?! Nu. Vream doar să cad pe o pernă, în Franţa…şi, dacă nu cer prea mult, să mă trezesc în acelaşi loc.

Baguette, vin, hărţi şi hoinăreli sporadice, oameni de pe 5 continente, nopţi nedormite pentru teme, bariere culturale, religioase, ligvistice distruse, o madame şi un cămin-acasă. Iar lista poate continua la nesfârşit.

Franţa pe care începeam să o decopăr era diferit de ceea ce citisem, vizionasem, conturasem cu mintea. Una complexă, cu ciudăţeniile şi minunăţiile sale. Cu pupici exageraţi pe obraji, cu liniştea din tramvai şi femeile cochete din centru. Cu arhitectură, boulangerie şi alte negoţuri care te făceau să uiţi de siluetă, cu vin rosé şi muştar chiar de la sursă.

***

Azi îi mai aud pe stradă. La Cluj. La Cluj sunt tot mai mulţi vorbitori de franceză. Şi mi-s tare dragi nu ştiu cum. Îmi sunt un fel de maşină a timpului. Încerc să le ghicesc scopul vizitei, locul de baştină, părerea lor despre noi. Oare au venit cu Erasmus? Oare i-au cunoscut pe alţii din întreaga lume? Oare au devenit o familie? Oare fiecare zi la Cluj e o aventură? Şi le-aş spune Bonjour, le-aş spune că mi-e dor de a lor limbă, de senzaţia unică ce însoţeşte o experienţă multiculturală. Dar de fiecare dată trec pe lângă tăcând, mulţumindu-mă cu bucuria urechilor, cu invocarea amintirilor, pentru a sfârşi în noua mea existenţă plată. 

Plecând, nu te vei întoarce niciodată acelaşi.

9 ianuarie dintr-o altă viaţă

9 ianuarie

În acel 9 zorile mă găsiseră visând cu ochi deschişi; necunoscut şi aşteptare într-o combinaţie ciudată. Lângă pat mă aşteptau atâtea treburi programate, măsurate, importante în felul lor. Mai stăteau bagajele, actele şi emoţii mii, întrebări şi mai multe. Cineva mi-a spus de curând că ar trebui să avem grijă atât de starea noastră fizică cât şi cea morală. Nimic nou până aici, chestia interesantă vine odată cu faptul că emoţiile pozitive din cale-afără, la fel ca cele negative, nu ne fac bine. Deci ar trebui să păstrăm o neutralitate personală, o stare de glossă eminesciană.

În acea zi emoţiile mele cu siguranţă nu se înscriau în nici un fel de neutralitate sau echilibru. Erau complexe, erau puternice, erau pozitive. Ale mele. De parcă şi în frică se găsea ceva bun, o frică curioasă pregătită de aventuri. Aveam un bilet, un buletin UE, un aparat foto şi cel mai important, prietenul potrivit pe bancheta de lângă. Restul se întreabă, se învaţă, se găseşte şi până la urmă, se rezolvă cumva.

Într-o altă viaţă, pe 9 ianuarie am urcat în  autocar. Îmi primeam  porţia de visare după multe zile plate. Mi-am promis să trăiesc din plin. Şi am trăit, undeva într-o existenţă paralelă.

Eram frântă. Frântă de kilometri, de la revedere, de oare am făcut mişcarea corectă, de împachetat, semnat, pregătit. Îmi căutam locul din bilet, ora, traseul, ca să mă cufund într-un repaus călător. Le-am reuşit pe toate, start!

Pe 9 ianuarie 2013 părăseam un oraş cu îndrăzneala de a lua ce e mai important cu mine. Am crezut că-l duc de nas ca la un an diferenţă să-mi plătească cu aceeaşi monedă. Azi m-a lăsat fără ce-i mai important, destul de important şi important în cel mai banal fel cu putinţă. Dar voi hoinări prin propriul oraş umbre  din versurile Alexandrinei într-o altă postare.

Dacă ar trebui să descriu acel 9 de acum 365 zile aş face-o cu uşurinţă: ce purtam, pe cine am îmbrăţişat la plecare, ce necunoscuţi stăteau în gară, cui i-am întins telefonul ca să ne facă o poză, cum şi pe cine am avut norocul să întâlnesc, ce am mâncat, unde am făcut pauză  pentru un ceai. Senzaţii, gânduri, obiecte – ştiu tot. De dor ştiu tot. Oare peste un an îmi voi aminti ceva  specific pentru azi, 9 ianuarie 2014?1Oare lungul şir de chinuri cu inutilitatea lor familiară pot naşte amintiri?!

Erasmus. Oameni şi prejudecăţi

Azi şi în fiecare zi am un dor nebun de toate. Am un dor nebun de toţi. Chiar dacă azi îmi dau seamă ca nu ai cum să aduci o astfel de experienţă înapoi. S-a consumat în spaţiu şi timp, dar va rămâne mereu în suflet.

…De fiecare dată îmi este greu să mă dizlipesc de acel acasă, să-mi pun lacrimile în bagaje şi să mă îndrept spre Gara de Sud. Ce simplu ar fi dacă ne-am putea umple bagajele de oameni. Ce simplu ar fi dacă toţi acei dragi nouă ar locui la doar câţiva kilometri distanţă. Noi despărţiri, un nou drum, mai lung de astă dată. Iar tu, inspirată de Aleph-ul lui Coelho mi-ai urat: Fie ca acest 2013 să fie pentru tine ca al 5-lea an pentru bambusul chinezesc.  Şi mi-ai explicat că al 5-lea an e cel mai important şi productiv pentru bambus. Ai avut dreptate, chiar dacă sper la ani mai rodnici, 2013 pare să fie cel puţin diferit sau chiar unic. Cu siguranţa voi purta amintirile din această primăvară prin întreaga mea viaţă. Voi purta amintirile unor oameni. Unor locuri. Unor senzaţii pe care le-am trăit.

…Atâtea lecţii dedicate calităţilor noastre civice. Anti-discriminare, anti-rasism, diferenţe, multiculturalism. Recunosc că până în ianuarie 2013 mi-au fost doar repere teoretice.  Rânduri citite, pregătiri de mici teste, activităţi extraşcolare. La  capitolul teorie aveam temele făcute, dar de practică nu am avut niciodată parte. Doar de mici încercări de a cunoaşte oameni din alte colţuri ale lumii. Mai mult indirecte, mai mult neînsemnate, mai mult trecătoare. Până la Erasmus.

…Şi îmi dau seama că aveam prejudecăţi. Deşi e uşor de strigat sus şi tare: Egalitate, Libertate, Prietenie între popoare, e uşor când nu eşti implicat. Aşa făceam eu, pentru că viaţa nu mă pusese faţă în faţă cu acei oameni. Nu încă. Când a venit momentul să cunosc tineri din toată lumea, mi-am dat seamă că în toţi aceşti ani am adunat prejudecăţi. Prejudecăţi hrănite de mass-media, televiziune, societate şi de mintea mea. Prejudecăţi nedeclarate, dar totuşi prejudecăţi.

Eram la cursul introductiv când am văzut  lista cu toţi noii studenţi Erasmus la ESC Dijon. Am trecut cu privirea multe denumiri de ţări, multe nume de oameni. Atunci mă îndoiam că, de exemplu, tineri din Turcia sau Maroc îmi vor deveni prieteni. Culmea face că la doar câteva minute am descoperit că fetele din Turcia stăteau lângă noi, iar cele din Maroc în banca din spate. 

Şi aşa au început să se năruie cele mai ascunse prejudecăţi. Şi aşa după câteva zile ai impresia că, cunoşti unele persoane de-o viaţă. Şi aşa petreceţi timp frumos împreună. Şi aşa uniţi culturi, kilometri, suflete. Şi aşa înţelegi că nu ţara, religia, obiceiurile, limba sau banii fac diferenţa, există ceva mai important – personalitatea. Dacă nu ţi se potriveşte personalitatea unui om  poate fi el şi român că tot degeabă.

Dijonul a fost călătoria multiculturală a vieţii mele. Am ajuns să cunosc mai multe despre aceşti oameni, despre ţările lor, tradiţii, să încerc să le înţeleg cultura. Dijonul m-a făcut să-mi pun în To do list toate adresele prietenilor care mi i-am făcut acolo. Acum sufletul meu e împărţit deopotrivă între Cehia, Austria, Turcia, Maroc, Argentina, Polonia, Ungaria, SUA  şi locurile unde m-am născut sau am locuit.

Depresie post Erasmus

Uite că mi-am scos atent cutiuţa cu amintiri şi le-am lăsat să curgă frumos invadându-mi  realitatea. De câteva luni tot îmi propun să scriu vreun articol despre această experienţă a mea, un articol nici prea intim, nici prea neutru. Dar eram prea ocupată să profit de loc, de oameni, de tot ce se întâmpla cu mine. Să trăiesc cu prezentul neglijind scrisul pentru suflet, că pentru şcoală am avut din plin. Iartă-mă blog-ule, dar nu regret.

Cum toate lucrurile au un sfârşit, a trecut şi perioada mea de schimb universitar. Au plecat oamenii cu poveştile lor de viaţă, Dijonul şi provocările lui, noua mea rutină şi tot felul de lucruri pe care nu le mai făcusem vreodată. Aşa cum ai distruge un castel de nisip după o zi de plajă. Eu sunt plaja aia cu urme de viaţă sau poate neliniştita mare care vrea să le spele. Oi fi eu ceva, cert e că la început de sfârşit mă simţeam goală, pustiită; îi zice depresie post Erasmus cică. Nu-mi puteam intra în ritm, bănuiesc că nici nu am avut unul. Şi cum nu l-am avut, degeaba l-am căutat.

În fine, până azi mi-a fost greu să scriu măcar un rând despre asta, nu mi s-au legat cuvintele între ele. Aveam prea multe şi nu construiam nimic. Chiar şi acum, după 2 luni, am o senzaţie ciudată de amestec între realitate şi ficţiune. Parcă n-am fost eu acolo, parcă nu mi s-a întâmplat mie, e doar un film. Alteori/mereu tânjesc să mă trezesc  în vechiul cămin, de parcă n-aş putea să trăiesc altfel şi îmi vreau disperat lumea înapoi. Mai am şi senzaţia că totul e la depărtare de ani lumină de mine, că altă Marcela a fost acolo, nu eu. Vă ziceam – nu-i uşor să fii nomad.

Erasmus – cea mai frumoasă experienţă pe care am avut-o, au spus-o mulţi şi am reuşit s-o simt pe propria-mi piele. În pofida altor ezitări, erori, greşeluţe şi greşeli pe care le tot fac, o decizie mai bună ca asta nici că se putea. Vă recomand din tot sufletul o experienţă internaţională. E cel mai bun curs din Şcoala vieţii.

Va continua…