Uite că mi-am scos atent cutiuţa cu amintiri şi le-am lăsat să curgă frumos invadându-mi realitatea. De câteva luni tot îmi propun să scriu vreun articol despre această experienţă a mea, un articol nici prea intim, nici prea neutru. Dar eram prea ocupată să profit de loc, de oameni, de tot ce se întâmpla cu mine. Să trăiesc cu prezentul neglijind scrisul pentru suflet, că pentru şcoală am avut din plin. Iartă-mă blog-ule, dar nu regret.
Cum toate lucrurile au un sfârşit, a trecut şi perioada mea de schimb universitar. Au plecat oamenii cu poveştile lor de viaţă, Dijonul şi provocările lui, noua mea rutină şi tot felul de lucruri pe care nu le mai făcusem vreodată. Aşa cum ai distruge un castel de nisip după o zi de plajă. Eu sunt plaja aia cu urme de viaţă sau poate neliniştita mare care vrea să le spele. Oi fi eu ceva, cert e că la început de sfârşit mă simţeam goală, pustiită; îi zice depresie post Erasmus cică. Nu-mi puteam intra în ritm, bănuiesc că nici nu am avut unul. Şi cum nu l-am avut, degeaba l-am căutat.
În fine, până azi mi-a fost greu să scriu măcar un rând despre asta, nu mi s-au legat cuvintele între ele. Aveam prea multe şi nu construiam nimic. Chiar şi acum, după 2 luni, am o senzaţie ciudată de amestec între realitate şi ficţiune. Parcă n-am fost eu acolo, parcă nu mi s-a întâmplat mie, e doar un film. Alteori/mereu tânjesc să mă trezesc în vechiul cămin, de parcă n-aş putea să trăiesc altfel şi îmi vreau disperat lumea înapoi. Mai am şi senzaţia că totul e la depărtare de ani lumină de mine, că altă Marcela a fost acolo, nu eu. Vă ziceam – nu-i uşor să fii nomad.
Erasmus – cea mai frumoasă experienţă pe care am avut-o, au spus-o mulţi şi am reuşit s-o simt pe propria-mi piele. În pofida altor ezitări, erori, greşeluţe şi greşeli pe care le tot fac, o decizie mai bună ca asta nici că se putea. Vă recomand din tot sufletul o experienţă internaţională. E cel mai bun curs din Şcoala vieţii.
Va continua…
Nişte cuvinte 